La sfarsitul unui nimic, unui drum crezut incheiat nu se afla nimic, nici macar inceputul, e doar continuarea, deci nimic, nimic nou. Pentru altii ... nimic, pentru tine nu trebuie sa fie asa. Sau cel putin trebuie sa-ti dai seama sa nu te opresti niciodata.
Tot ceea ce faci, acel putin conteaza, conteaza pentru cineva catusi de putin. Si pentru ca acel ceva e important, trebuie sa pui suflet si sa-ti dai silinta. Chiar daca asteptarile nu sunt pe masura, chiar daca nu castigi lozul cel mare, chair daca ajungi sa fi dezamagit, lovit cu propriile arme sau mai rau, de cei pentru care ai muncit, ti-ai dat sufletul in vartejul unor nori nebuni si intr-un ocean de cerinte infantile.
Ceea ce faci conteaza.
Munca ta conteaza
Arta ta conteaza.
Tu contezi.
Conteaza pe tine.
miercuri, 27 aprilie 2011
Redevenire
Si...si pe langa multe altele mi-as dori sa scriu, de fapt vreau sa scriu. Nu conteaza cat, cum, unde, cand, in ce fel, cu ce rost, pentru cine, pentru ce...intr-un final ajungand la ramolitul de ce.
Si totusi de ce ?
Sunt ganduri fara sens, dar mai fara sens sunt actiunile sau mai degraba non actiunile noastre.
Pur si simplu, te trezesti intr-o dimineata si iti propui ceva, acel ceva care ar trebui sa-ti schimbe viata. Si totusi nu poti. Te impiedica, se rasfrang asupra ta mii si mii de alte probleme, milioane de emotii iti sfartica fiecare milimetru de nerv, de simt de orice ce te-ar putea face sa realizezi ca de fapt tu poti, dar...dar ...dar. Mereu acelasi, insuficient, negiob, idiot dar. Si maine si poate si nu stiu. Ar trebui sa nu stim ce inseamna aceste cuvinte, ar fi trebuit sa nu ne invete nimeni ce inseamna amagarirea proprie si amanarea. Amanarea inseama pierdere. Pierdere de timp, de viata, de suflet, de opinii, de dorinte, de vise, de promisiuni, de pacate, de fericire, de vesnicie incompleta, de noi, de tine, de mine, de tot, de lume.
Si credinta oarba in incapacitate proprie. Cine te-a facut sa crezi ca nu se poate?
Ca nu se poate orice?
Cine te-a facut sa abuzezi de ideea de neputinta si cine a indraznit sa te momeasca cu o incompetenta inexistenta si te-a hranit doar cu o lene, reusind sa-ti curme placerea de a trai?
Cine? Ca tu nu erai asa...tu te trezeai cu pofta de viata si te iubeai pentru ce erai, credeai in tine, nu-ti pasa de altii, mergeai pe drumul tau, dreptatea era de partea ta si cel,cel mai important erai tu si o stiai, si erai bine.
Erai un univers si asta nu se schimba pe moment, nimic nu se schimba pe moment si aceasta minciuna ca timpul se agata de tine si te trage in jos in suferinta, in schimbare, in nimic e o minciuna, tu esti tu indiferent de timp, de spatiu, de oameni, de trairi. Tu trebuie, nu, nu trebuie, tu esti si ramai mereu TU pe pozitii, ai reactiile tale, opiniile tale, emotiile si sentimentele tale, gandirea, farmecul si frumusetea toate sunt numai ale tale si iti apartin.
Si te numesti om inteligent asa cum esti si cresti si descoperi si iubesti si imparti, daruiesti, inveti.
Inteligenta sufleteasca nu se invata, nu se dobandeste, e proprie, e a ta. Tu doar o slefuiesti.
Si totusi de ce ?
Sunt ganduri fara sens, dar mai fara sens sunt actiunile sau mai degraba non actiunile noastre.
Pur si simplu, te trezesti intr-o dimineata si iti propui ceva, acel ceva care ar trebui sa-ti schimbe viata. Si totusi nu poti. Te impiedica, se rasfrang asupra ta mii si mii de alte probleme, milioane de emotii iti sfartica fiecare milimetru de nerv, de simt de orice ce te-ar putea face sa realizezi ca de fapt tu poti, dar...dar ...dar. Mereu acelasi, insuficient, negiob, idiot dar. Si maine si poate si nu stiu. Ar trebui sa nu stim ce inseamna aceste cuvinte, ar fi trebuit sa nu ne invete nimeni ce inseamna amagarirea proprie si amanarea. Amanarea inseama pierdere. Pierdere de timp, de viata, de suflet, de opinii, de dorinte, de vise, de promisiuni, de pacate, de fericire, de vesnicie incompleta, de noi, de tine, de mine, de tot, de lume.
Si credinta oarba in incapacitate proprie. Cine te-a facut sa crezi ca nu se poate?
Ca nu se poate orice?
Cine te-a facut sa abuzezi de ideea de neputinta si cine a indraznit sa te momeasca cu o incompetenta inexistenta si te-a hranit doar cu o lene, reusind sa-ti curme placerea de a trai?
Cine? Ca tu nu erai asa...tu te trezeai cu pofta de viata si te iubeai pentru ce erai, credeai in tine, nu-ti pasa de altii, mergeai pe drumul tau, dreptatea era de partea ta si cel,cel mai important erai tu si o stiai, si erai bine.
Erai un univers si asta nu se schimba pe moment, nimic nu se schimba pe moment si aceasta minciuna ca timpul se agata de tine si te trage in jos in suferinta, in schimbare, in nimic e o minciuna, tu esti tu indiferent de timp, de spatiu, de oameni, de trairi. Tu trebuie, nu, nu trebuie, tu esti si ramai mereu TU pe pozitii, ai reactiile tale, opiniile tale, emotiile si sentimentele tale, gandirea, farmecul si frumusetea toate sunt numai ale tale si iti apartin.
Si te numesti om inteligent asa cum esti si cresti si descoperi si iubesti si imparti, daruiesti, inveti.
Inteligenta sufleteasca nu se invata, nu se dobandeste, e proprie, e a ta. Tu doar o slefuiesti.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)